Uneori mă întrec cu vîntul. Şi vîntul rămîne în urma mea… Oricît ar fi de turbat, urletul lui nu are suficientă putere să-mi acopere strigătele. Tot ce poate să facă este să mîngiîe urmele paşilor mei care au trecut cîndva pe-acolo.
De multe ori, cea pe lîngă care trec grăbită e lumina. Întunericul o face să pălească şi atunci s
e face din ce în ce mai mică, pînă ajunge să dispară complet. Are totuşi puterea să arunce asupra mea o rază răzleaţă, chiar dacă, din cînd în cînd, îmi place să mă contopesc cu întunericul.
Alteori mă iau la întrecere cu gîndurile. Sînt greu de ajuns din urmă, dar încăpăţînarea mea le domină. Le prind cu uşurinţă, le ţin o vreme lîngă mine, apoi le las şi pe ele în urmă…
Sînt momente în care mă hazardez să provoc visele la întrecere. Unele par atît de uimitor de iuţi încît nici măcar în clipele de nebunie nu ştiu sigur dacă am să le pot face faţă. Dar după o vreme îmi dau seama că nici ele nu sînt destul de rapide pentru viteza cu care ard uneori…
În clipele de rătăcire mă văd depăşind însăşi nebunia. Nu pot să o depăşesc decît cu ochii închişi, cu pumnii strînşi şi cu sufletul eliberat de orice regret.
Nebunia vîntului, nebunia luminii, nebunia gîndurilor, nebunia viselor, nebunia nebuniei!
Pentru toate sînt mult prea rapidă… deşi nu fac niciun pas!
Mi-e frică să provoc la întrecere iubirea. Ar fi mai presus de nebunia nebuniei. Nebunia iubirii ar fi prea mult pentru mine…
Joy
joy 
Frumos.
ApreciazăApreciază