Noi sîntem urmaşii lui Brâncuşi?!

În urmă cu o săptămînă, un articol din Jurnalul Naţional îmi atrăgea în mod deosebit atenţia. Mai presus de informaţia în sine, şi anume risipa banului public, ceea ce mă determina să-i acord o astfel de importanţă era numele artistului care apărea în titlu: Brâncuşi!

Atunci cînd îl văd scris, numele lui Brâncuşi mă duce imediat cu gîndul la Florin Chilian. Asta pentru că, Florin are un album ce se numeşte „Autistul, Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi!”, lansat anul trecut, dar şi pentru înverşunarea cu care luptă pentru a-i reda marelui artist român locul cuvenit în mentalul unui popor ce-şi distruge constat valorile şi-şi promovează, la fel de constant, incompetenţii şi cretinii.

Aşa că i-am dat un mesaj cu articolul din Jurnalul, fără să anticipez răspunsul său: „casa aia e un fals iubi…. asta este casa lui Brancusi cumparata cu 5 milioane si-un cal”. Probabil veţi afirma că sînt lucruri cunoscute, că pe vremea comuniştilor mulţi oameni de geniu au avut aceeaşi soartă. Dar de un lucru sînt convinsă. Niciunul dintre voi nu va reuşi să găsească răspunsul la întrebarea „De ce românii repetă greşelile unui trecut pe care-l blamează?”

Ceea ce veţi citi mai jos este un text preluat de pe coperta albumului lui Florin Chilian, Autistul. Vă doresc lectură plină de învăţăminte!

Motto: „Cînd am plecat de aici, v-am lăsat săraci şi proşti, iar cînd am venit v-am găsit şi mai săraci, şi mai proşti !“ – Constantin Brâncuşi

„România este întruchiparea dezinteresului total ca sumă cinică a intereselor individuale, egoiste, dominante oricăror reguli şi norme de convieţuire. Pe cât de precipitată şi isterică era societatea românească la începutul anilor ’90, pe atât de resemnată şi dezinteresată este aceasta astăzi. Şi în goana fără direcţie de atunci, şi în încremenirea de acum, libertatea s-a constituit a fi una dintre surse, uneori a fost teoretizată ca argument al cazuisticii româneşti. În fond, este libertatea de a ne distruge ţara şi de a comenta cu mijloace moderne demersul. Adică definitiva dovadă că nu avem vocaţia libertăţii… Fugind de percepţia dramei şi, totodată, de presiunea psihologică a responsabilităţii, vom dispărea râzând tocmai de realităţile noastre, create şi întreţinute de unii şi neluate în seamă de ceilalţi.

În România, interesul public nu există.
Constantin Brâncuşi este argumentul deplin al iresponsabilităţii noastre faţă de noi înşine. Pentru români nu este atât de grav că nu înţeleg mare lucru din estetica proiectului său, posibilitatea ca o capodoperă să fie valorizată universal fiind de ajuns, pe cât de gravă este această imunitate continuă, intelectuală şi afectivă, la însăşi gestul de iubire al sculptorului, făcut faţă de o comunitate care îi era şi îi este la fel de potrivnică. Hobiţeanul şi-a înţeles rostul de român desăvârşit, acea fatalitatea de a dărui cui nu înţelege că are nevoie… Din punct de vedere biografic, eroismul lui este acela că, indiferent de atitudinea semenilor faţă de el, s-a considerat a fi mereu dator celor dintre care a venit. Fireşte, o datorie mai mult genetică decât spirituală. Cel puţin aşa cred. Transfigurarea noastră nu are însă loc niciodată, în schimb aceşti oameni, stăpâni ai unor înţelesuri depline şi definitive, se obligă pe ei înşişi să spere… În fond, proiecţia binelui poporului tău, împotriva oricăror evidenţe, reprezintă forţa unui spirit responsabil faţă de cei pe care îi reprezinţi, chiar şi când ei nu doresc acest lucru. Iubirea trebuie să rămână dominantă oricăror dezamăgiri atunci când raportarea existenţei şi sensului acesteia sunt corecte, iubire exercitată întru lucrurile cu adevărat esenţiale.

Pentru noi, Brâncuşi nu mai este de mult o mândrie, ci numai o jenă, întreaga dovadă a meschinăriei noastre – alungarea sa atunci când era tânăr, când nimeni nu-i găsea rostul prin insalubrul social românesc, când a trebuit să caute prin lume un loc pentru a putea exista conform criteriilor sale de viaţă şi devenire, respingerea lui când deja devenise „titanul“, „părintele sculpturii moderne“. Greutăţilor şi scandalurilor, pe care le avea mereu la Târgu-Jiu în legătură cu implementarea Ansamblului Monumental Calea Eroilor (dedicat cui altcuiva decât eroilor gorjeni, căzuţi pentru ţară în Primul Război Mondial), nu le-a răspuns decât cu o distinsă absenţă atunci când, la 27 octombrie 1938, după trei ani de scandaluri, s-a sărbătorit, cu mare şi ipocrit fast, inaugurarea… El, identitatea devenită de-a pururi prezentă în cei pe care i-a iubit fără posibilitatea altei opţiuni, a ales să lipsească de la sărbătoarea impură.

Dacă acest Constantin nu ar fi fost un bun receptor al eternului feminin, în general vorbind, dar şi contemporan lui, nu am fi avut astăzi nici măcar capodopera de la Târgu-Jiu, costurile fiind asigurate salvator, după un lung şir de eşecuri, de Liga Naţională a Femeilor Gorjene, condusă aprig de Aretia Tătărăscu.

La 1 august 1951, Academia Română a refuzat dispoziţia testamentară prin care Brâncuşi ne dăruia lucrările din atelierul său parizian. Repararea unei potenţiale „regretabile erori“ n-a mai venit. După un an, frânt în ceea ce are natural mai trainic un om, identitatea, a renunţat la cetăţenia română, primind-o, un an mai târziu, pe cea a statului francez. Apoi, sentimentalul bătrân şi-a modificat testamentul, donând Franţei adoptive atelierul şi tot ceea ce conţinea acesta, lucruri mărunte, cu precădere din lemn, piatră şi bronz, pe care românii le consideră deşertăciuni în goana lor prin veşnicie după esenţial.

Înainte să moară, Constantin a mai mărturisit o dată, previzibil şi totodată zadarnic pentru România, amărăciunea de a nu putea să fie îngropat în pământul neamului său, lângă fiinţa cea mai dragă lui, mama.

La 7 martie 1951, Sfatul Popular al Oraşului Târgu-Jiu trimisese o adresă Departamentului Gospodăriei Comunale şi Industriei Locale (Ministerului Afacerilor Interne la acea vreme) prin care se cerea aprobare pentru demolarea Coloanei. În acest document, opera lui Brâncuşi este numită „o coloană metalică introdusă în fundament de beton fără nici o estetică“. „Ţinând seama că această Coloană, prin materialele rezultate din demolarea ei, ar putea folosi la alte lucrări edilitare de primă necesitate ale oraşului, vă rugăm a ne da cuvenita aprobare pentru dărâmarea ei“, se preciza în adresa trimisă de Sfatul Popular Târgu-Jiu…

După numai doi ani, consecvenţa, care l-a impus ireversibil pe Brâncuşi ca argument al mediocrităţii şi dobitociei noastre, loveşte din nou – încercarea, impardonabilă şi deloc justificabilă în context istoric, dar absolut reprezentativă, de a doborî Columna la pământ, motivele ţinånd numai de străfundurile noastre teluric-psihotice: primul secretar, Constantin Babalâc, a chemat un imbecil local, Tănasie Lolescu, în viaţă încă, dându-i dispoziţie să demoleze Coloana. Au folosit un proaspăt model de tractor românesc, mândrie a industriei din epocă. „Am tras, dar lanţurile s-au rupt“, povesteşte fostul secretar tractoristo-comunist. Lanţurile au fost refăcute şi au purces la o nouă încercare. „Am zis să le legăm mai sus, la o înălţime de doi metri. Ne-am urcat pe cabina tractorului şi le-am legat mai sus. Tractorul a început din nou să tragă, dar s-a ridicat cu partea din spate. Nu s-a putut face nimic pentru că era bine înfiptă în pământ“, declara tovarăşul Tănasie Lolescu la peste o jumătate de secol de la experienţa sa politic-intelectuală.

La începutul anilor ’70 a urmat falsificarea casei memoriale, casă construită la presiunea turismului cultural dinspre Occident, atunci când, deşi am început să ne tremurăm guşile în discursuri autohtoniste despre el, ne era ruşine să arătam străinilor modestia sa materială, preferând mai degrabă să amplasăm la Hobiţa o casă arătoasă, de muzeu, cumpărată dintr-o comună învecinată de la proprietarul Calistrat Blendea. Am preferat şi atunci minciuna la nivel de stat, în loc să o conservăm şi să o punem în valoare pe aceea care mai rămăsese, în urma unei strămutări, din casa bătrânească, originală.

În 2001, an declarat de UNESCO şi receptat ca atare de autorităţile contemporane a fi „Anul Constantin Brâncuşi“, această casă autentică, foarte puţin modificată în urma împărţirii averii între fraţii lui Constantin, adăpostea orătăniile unuia dintre strănepoţii de soră ai sculptorului. Totodată, în interiorul ruinei fiinţa o afumătoare şi o magazie de lemne, cu deplina complicitate a autorităţilor centrale şi locale. Nici măcar în mileniul al treilea nu dorea nimeni să oficializeze adevărul! Un adevăr cunoscut, de altfel, atât de vremelnicii diriguitori (scuză românească, depozitară a unei consistente duioşii), cât şi de sătenii neaoşi. A trebuit, după ce în prealabil epuizasem toate variantele statului român, să inventez un scandal pentru a obliga statul român, liber şi democrat, să recunoască oficial că respectiva casă este cea originală, fiind clasată astfel, ca obiect de patrimoniu naţional.

De atunci şi până acum a trecut aproape un deceniu, această construcţie, dezmembrată de cel care a trebuit să o cumpere şi confiscată abuziv de autorităţile comunale, putrezeşte fără nici un fel de protecţie, intrând, an de an, în pământ. Sutele de mizerii, care de peste 10 ani asaltează „piaţa“ de artă din
România (fără ca Poliţia, Parchetul sau alte caricaturi de instituţii să intervină) pentru a fi impuse ca piese Brâncuşi, numite la grămadă „tezaur“, ai căror proprietari reuşesc să iniţieze aşa-zise dezbateri culturale în chiar revistele Academiei Române de astăzi, academicieni, scriitori şi sculptori vânduţi, care scriu atestate şi expertizări în grup, deja nu mai sunt o latură exotică a brâncuşiologiei româneşti, sunt însăşi parte a cercetării ştiinţifice, firesc polemice…

Nesimţirea, infantilismul şi dizabilităţile psihice ale celor care au de administrat Complexul sculptural de la Târgu-Jiu, arborii seculari din Parcul Municipal al oraşului căzând şi sfărâmând clepsidrele de pe Aleea Scaunelor cu ocazia concursului „Cel mai bun drujbist din Gorj“, piese ale Mesei Tăcerii aruncate în Jiu, noroi adus din SUA, gândit a fi paviment ecologic, modificările structurale ale Ansamblului, schimbarea desenului aleilor, adăugarea unor trepte pe Calea Eroilor, pe porţiunile înclinate, pentru a nu o lua nămolul de pătlagină la vale, fungii şi ciupercile crescute pe acele pietre, favorizate de noroiul venetic în contact cu ploaia indigenă, propunerile unei directoare de a face la Centrul de Cultură şi Artă „Constantin Brâncuşi“ din Târgu-Jiu produse de patiserie în forma celor trei capodopere pentru atragerea turiştilor, cârciuma actuală, „Doina Gorjului“, amplasată la nici 20 de metri de Calea Eroilor, cărora li se adaugă afacerile comice şi nebuneşti ale ministerului culturii atunci când acesta mai inventează nişte proiecte de milioane de euro pentru punerea în valoare a respectivului Ansamblu, au devenit previzibile fapte culturale, gândite şi executate din bani publici pentru binele public. Nu mai interesează pe nimeni nimic, se poate întâmpla orice! 

De mult am înţeles dezintegrarea noastră, atât cauzele cât şi urmarea. Practic, împotriva vreunui merit obiectiv, identitatea acelui spaţiu de la Târgu-Jiu a devenit identitatea lui Brâncuşi. În rest, oraşul nu se deosebeşte cu nimic de oricare alt târg medieval, ridicat ulterior, dintre mugete şi aldămaşuri, pe straturile de cărbune din apropiere. Deşi oraşul Târgu-Jiu este acum o citadelă stelară, noi mergem prin ea tot târându-ne.

La noi, Brâncuşi este pretextul hoţiilor de tot felul şi prilejul de a le permite nebunilor să fie utili societăţii. Eu nu cred că românii, acest popor de descurcăreţi, vor putea să stea vreodată la masa lui Brâncuşi…

Marius Marian Şolea
29 martie 2010„

Sursă: Florin Chilian

Joy

Publicitate