Lui D.
Un om avea un cîine. Îl acceptase în curtea lui de cîţiva ani, dar niciodată nu îi dăduse voie să intre în casă. Chiar dacă era vremea rea şi bietul animal plîngea pe la uşă de frig, căutînd să se adăpostească, omul îl gonea. Cu timpul, cîinele a înţeles care îi este locul şi n-a mai încercat să intre în casa stăpînului său. Dar nici nu l-a părăsit. Fiindcă se ataşase de om, a rămas să îl păzească în continuare, în ciuda condiţiilor care nu erau mereu dintre cele mai bune.
Într-o iarnă grea, cu ger cumplit şi viscol, omul, care stătea în casă la căldură, şi-a adus aminte de el. I s-a făcut milă, a ieşit şi l-a strigat. Animalul a venit pînă la uşa deschisă, dar oricît a încercat stăpînul său să îl bage în casă, acesta n-a mai vrut să intre.
* * *
Nu mă pricep să scriu poveşti. Dacă aveam talent, aş fi lungit istorisirea de mai sus şi i-aş fi găsit un sfîrşit menit să te impresioneze. Aşa, aş vrea doar să reţii ideea: sentimentul de superioritate tipic animalului biped.
Se întîmplă uneori ca din prea mult orgoliu, ridicolă vanitate sau pur şi simplu nemărginită prostie, să ne considerăm superiori altor oameni. Deşi îi acceptăm în preajma noastră şi ne place atenţia pe care aceştia ne-o oferă, refuzăm să îi considerăm egali fiindcă trăim cu impresia că noi sîntem mai buni, mai frumoşi şi mai deştepţi.
Nu ne ostenim să le cunoaştem povestea de viaţă, ce-i bucură sau îi întristează, visurile şi speranţele. Fiindcă nu ne pasă. Ne pasă doar de noi!
Nici gesturile de prietenie ale celuilalt nu ne impresionează. Trăim cu senzaţia că toată atenţia îndreptată asupra noastră ni se cuvine.
Dar, spre deosebire de cîini, oamenii nu ne rămîn alături în orice condiţii. Într-o zi, cînd o să ieşim din „case”, o să ne dăm seama că ei au plecat.
Joy
joy 