De ce iubesc Sinaia…

Azi mi-am amintit de anii de liceu…

Mi-e dor de anii mei de liceu… cu petrecerile şi excursiile de două zile de la sfîrşit de săptămîna… si cu chiulul şi partidele de poker jucate pe sub bancă în orele în care nu prea aveam chef de lecţii.

Azi mi-am amintit de anii mei de liceu, poate şi pentru că anul acesta ar fi trebuit să aniversăm 10 ani de la terminare. Nu i-am sărbătorit, nu mi-am revăzut colegii.

Nici nu mai ştiu mare lucru despre ei, mai ţin legătura doar cu vreo doi, iar unul este de exact 10 ani plecat în Belgia. El este unul din cei doi cu care mai vorbesc pe mess!Din perioada aceea mi-au rămas dragi cartierul Drumul Taberei şi parcul Moghioroş, şi tot de atunci Sinaia a căpătat pentru mine o conotaţie specială.În Sinaia am rămas, vreo 15 inşi, majoritatea minori, fără bilet în gară, într-o frumoasă seară de luni spre marţi.

Plecasm jumătate din clasă în excursie, fără profesori sau părinţi, de capul nostru, pentru vreo trei zile la munte. Şi pentru că ne mai rămăseseră ceva bani, ne-am hotărît să mai rămînem şi duminică spre luni, nu înainte de a ne lua bilet de tren din Agenţia de Voiaj din Sinaia, ca nu cumva să spargem toţi banii şi să nu mai avem cu ce ne întoarce acasă (prevăzătoi, nu-i aşa? 🙂 ). Şi ne-am luat cel mai ieftin bilet, la personal… Iubeam personalele, petrecerea noastră era la ea acasă în ele.

Excursia fusese beton şi, probabil, cei care au au avut ghinionul să ne cazeze în vila lor, Vila Viorica se numea, îşi mai aduc aminte şi acum cu „încîntare” de noi 🙂 Mi-ar fi plăcut să scanez cîteva poze şi să le postez aici, ar fi intrat în istorie… În istoria cascadorilor rîsului!

Şi după patru zile de nebunie şi distracţie, mi-aduc aminte şi acum cum zăceam dărîmaţi în gară la Sinaia, fără niciun ban în buzunare, dar cu bilet de tren asigurat şi cu casetofonul la maxim, cu No Doubt (Don’t speak) urlînd în boxe (era hit atunci).

Ne luasem bilet la trenul de 8 seara… şi s-a făcut 8 seara, 8 şi zece minute… Ne-am gîndit că personalele circulă mai prost, aşa, să nu intrăm în panică. Şi pe la 8 şi un sfert, un curajos (habar n-am care dintre noi a fost şi nici nu mai contează) a întrebat-o pe tanti de la ghişeu din gară ce se întîmplă cu trenul nostru.

Şi, surpriză! Am aflat stupefiaţi că tanti casiera de la Agenţie ne vînduse 15 bilete la un tren care nu circula decît sîmbăta, duminica şi sărbătorile legale! :)))). Şi cum era luni spre marţi, evident, pauză tren!

Şi am făcut atunci ce ar fi făcut orice om normal. Nu, nu ne-am sunat părinţii, pe vremea aceea nici nu apăruseră telefoanele mobile. Ne-am urcat în primul tren spre Bucureşti, rapidul care venea de la Cluj, şi ne-am dus să ne aşezăm pe scaune acolo unde am mai găsit şi noi loc: la Clasa I.

Restul e legendă! Naşul, mirosind a alcool, a dat de noi şi cînd a văzut ce bilete îi arătăm era să leşine. Ne-a însoţit tot drumul, încercînd să storcă o cît de mică şpagă de la noi (ghinion, din şpaga lui noi ne luaserăm prăjituri dintr-o cofetărie din Sinaia, din care înfulecaserăm ca sparţii ).

Supărat, ne-a dat jos în gară la Ploieşti (era prima şi singura staţie înainte de Bucureşti în care trenul mai oprea), apoi ne-a urcat la loc după ce l-am convins că-l umplem de şpăgi la Bucureşti, unde ar fi trebuit să ne aştepte sponsorii, adică părinţi cu bani. În Gara de Nord l-am umplut, ce-i drept, dar de „respect” pe el şi pe tot CFR-ul, care a vîndut unor copilaşi amărîţi (adică noi 🙂 ) bilete la un tren fictiv, şi ne-am dus spre casele noastre, fericiţi că avem ce povesti nepoţilor.

De-atunci, Sinaia a rămas specială pentru mine… şi va rămîne pentru totdeauna!

Joy