De cînd cu isteria asta cu Baltagul, care, zice o duduie profesoară, cică ar strica minţile pure şi neprihănite ale elevilor de 12-14 ani (că ăştia, la vîrsta asta, încă mai cred în Moş Crăciun şi barză şi e păcat să le spulberi inocenţa), mă simt nevoită să fac şi eu o mărturisire:

Băi nene, pe la 8 ani aşa, mi-a căzut în mînă o carte: „Fantastica și trista poveste a Candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici” a lui Gabriel García Márquez. Cu copiii de la bloc, prin anii 80, în lipsă de Facebook făceam tombole. Aduceam fiecare un obiect (un pix, o păpuşă, de-astea), scriam nişte bileţele cu obiectele respective, băgam bileţelele într-un bol şi apoi le trăgeam pe rînd de-acolo. Aşa se face că eu am cîştigat cartea asta (ciordită de o vecină din biblioteca părinţilor).

Cum la vremea aia citeam tot ce-mi pica în mînă şi cum cartea promitea nişte povestiri, într-o zi (şi-o noapte) am citit-o. Ba am mai şi recitit-o în anii următori. Şi cartea asta chiar a avut repercusiuni asupra minţii mele de copil.

Nu, n-am dat foc la casă şi nici nu m-am prostituat ca Erendira. Doar că m-am îndrăgostit de opera lui Márquez. Ceea ce era o blasfemie într-o vreme cînd cenzura era literă de lege.

Tot cenzură vrea şi fătuca asta. Dar acum nu se mai numeşte cenzură, se numeşte „corectitudine politică”.

Like-uiţi, cititorii mei! Şi apoi mergeţi şi citiţi o carte. Orice vă pică în mînă, numa’ citiţi-o!

********

Dacă eşti şoricel de bibliotecă, îţi recomand: